Ca sa-l parafrazez pe Paunescu,
Imi place mai mult cand sunt trista,
Tristetea e, totusi, a mea.
08 iulie 2009
07 iulie 2009
'Quod differtur, non aufertur'
Orice as face, oricat m-as stradui/mi-as impune, orice forma as vrea sa iau pentru cineva, de dragul cuiva, sau macar pentru a ma intelege bine cu cineva, fie si pentru o vreme, orice flip-flapsuri comportamentale as insuruba, oricat de mestesugite si atent alese mi-ar fi vorbele, oricat de genuina intentia, oricat de fermecatoare as incerca sa fiu, oricat de rece sau neutra, dincolo si in ciuda a toate acestea transpare, rabufneste chiar natura mea naravasa, nesupusa, neintelegatoare, dura, pretentioasa, egocentrica, obstinata, lipsita de empatie, de tact, de acel altruism care iti permite sa ai grija de cineva fara sa i te impui, fara sa incerci sa-i smulgi cuvinte, promisiuni, declaratii, fara acea capacitate de a lua distanta necesara pentru a privi lucrurile din afara lor, o natura-tur de forta si de orgoliu, usor de vexat, usor de ranit, ca si cum nicio greseala si nicio pierdere nu m-au putut invata sa ma dezbar de aceste vatamatoare cusururi.
06 iulie 2009
"Ce aude unicornul"
Dupa 2 zile petrecute impreuna cu alti 12 oameni, am nevoie de recluziune. Am nevoie sa citesc o carte. Sa stau cu mine. Sa ma ascult. Sa respir aerul pe care-l cunosc. Sa-mi odihnesc eu-l social.
Pentru mine, aceasta "convietuire" temporara presupune un efort de ajustare; sunt fortata sa-mi limitez teritoriul in care ma misc, atat in interiorul, cat si in exteriorul meu. Fac glumite, ma straduiesc sa antrenez lumea in discutii placute, vesele, de vara. De regula, acestea esueaza in comentarea persoanelor care nu sunt prezente. Nu ai cu cine. Niste tarani. Suntem formati sa ne uitam permanent in curtea altuia, sa comparam ce avem noi cu ce are el, sa invidiem, sa judecam, sa dispretuim. Nimeni nu e ca noi. Aia e o proasta, aia e grasa, ailalalta e rea, alta e neingrijita, prietenul aleia e un ingamfat etc...etc., eu am un Beetle, tu ai doar un Clio, noi mergem la Paris, voi doar la mare etc....etc.
Ma obosesc ingrozitor aceste reuniuni care au ca motiv o aniversare si ca finalitate desfiintarea celorlalti. Poate ca cei mai multi pleaca acasa multumiti de ei insisi, poate se socotesc invingatori in urma compararii cu cei din jur. Poate se intorc cu drag la masinile si casele si ifosele lor. Altii se intorc invinsi, umiliti sau dimpotriva, ambitionati sa atinga noi culmi de bunastare.
Sa nu generalizam, totusi. Sunt convinsa ca mai exista reuniuni in care se vorbeste despre expozitii, spectacole, concerte, destinatii de vacanta, carti.
?!
Mai exista, nu-i asa?
Ba sa generalizam. Oamenii sunt in general prosti si needucati. La 100 de oameni ca noi, sunt 10.000 care merg la iarba verde, pe malul lacului Snagov, si incing gratare, asculta manele la maxim, trag hore si sarbe, tocmesc un tigan sa le cante la acordeon si lasa in urma lor un covor de sticle si pungi si coji de seminte. Nu noi reprezentam acest popor, ci ei. Noi, cei 100 - pastrand proportiile, desigur - nu putem ridica nivelul natiunii. Noi nu putem constitui imaginea acestui popor, nu putem educa spirite, decat cel mult tot pe ale noastre si pe ale copiilor nostri. Si nu cred ca e suficient.
Noi suntem cei invinsi, cei umiliti, cei care sufera. Universul nostru se stramteaza in mod implacabil. Dusman ne este propria noastra inteligenta, propria noastra dorinta de cunoastere, propriul nostru bun-simt.
Natiunea are nevoie sa mai puna mana pe-o carte. Parol.
Pentru mine, aceasta "convietuire" temporara presupune un efort de ajustare; sunt fortata sa-mi limitez teritoriul in care ma misc, atat in interiorul, cat si in exteriorul meu. Fac glumite, ma straduiesc sa antrenez lumea in discutii placute, vesele, de vara. De regula, acestea esueaza in comentarea persoanelor care nu sunt prezente. Nu ai cu cine. Niste tarani. Suntem formati sa ne uitam permanent in curtea altuia, sa comparam ce avem noi cu ce are el, sa invidiem, sa judecam, sa dispretuim. Nimeni nu e ca noi. Aia e o proasta, aia e grasa, ailalalta e rea, alta e neingrijita, prietenul aleia e un ingamfat etc...etc., eu am un Beetle, tu ai doar un Clio, noi mergem la Paris, voi doar la mare etc....etc.
Ma obosesc ingrozitor aceste reuniuni care au ca motiv o aniversare si ca finalitate desfiintarea celorlalti. Poate ca cei mai multi pleaca acasa multumiti de ei insisi, poate se socotesc invingatori in urma compararii cu cei din jur. Poate se intorc cu drag la masinile si casele si ifosele lor. Altii se intorc invinsi, umiliti sau dimpotriva, ambitionati sa atinga noi culmi de bunastare.
Sa nu generalizam, totusi. Sunt convinsa ca mai exista reuniuni in care se vorbeste despre expozitii, spectacole, concerte, destinatii de vacanta, carti.
?!
Mai exista, nu-i asa?
Ba sa generalizam. Oamenii sunt in general prosti si needucati. La 100 de oameni ca noi, sunt 10.000 care merg la iarba verde, pe malul lacului Snagov, si incing gratare, asculta manele la maxim, trag hore si sarbe, tocmesc un tigan sa le cante la acordeon si lasa in urma lor un covor de sticle si pungi si coji de seminte. Nu noi reprezentam acest popor, ci ei. Noi, cei 100 - pastrand proportiile, desigur - nu putem ridica nivelul natiunii. Noi nu putem constitui imaginea acestui popor, nu putem educa spirite, decat cel mult tot pe ale noastre si pe ale copiilor nostri. Si nu cred ca e suficient.
Noi suntem cei invinsi, cei umiliti, cei care sufera. Universul nostru se stramteaza in mod implacabil. Dusman ne este propria noastra inteligenta, propria noastra dorinta de cunoastere, propriul nostru bun-simt.
Natiunea are nevoie sa mai puna mana pe-o carte. Parol.
03 iulie 2009
Audrey's flowers
Frangipani (Plumeria alba)
They are now common naturalised plants in southern and southeastern Asia, and in local folk beliefs provide shelter to ghosts and demons.
In modern Polynesian culture, it can be worn by women to indicate their relationship status - over the right ear if seeking a relationship, and over the left if taken.
In Bangladeshi culture most white flowers, and particularly Plumeria are associated with funerals and death.
(via Wikipedia)
26 iunie 2009
Action. Movies. Music.
I love a good, solid action movie.
De fiecare data cand am de ales intre a viziona o comedie romatica/o comedie/o drama psihologica/un film de actiune, puteti fi siguri ca voi alege acelasi lucru...each and every single time...ta-daaa: actiunea! Poate pare ciudat pentru o fata, nu stiu. Nimic nu ma transporta intr-o alta lume decat filmul cu "actiune si suspans", fie el cu roboti, terminatori, predatori, urmariri la 250 km/h, eroi care revin spectaculos dupa infrangeri, dezamagiri etc., eroi care salveaza lumea de la dezastru (biologic, cosmologic, nuclear a.s.o.) Din cand in cand, pentru diversitate, mai merge si o drama, ceva cu suflete pierdute si recuperate, ceva despre efemer si iluzii risipite, despre dragostea care nu moare si, mai ales, despre dragostea care nu se plictiseste si nu e inecata de obisnuinta.
Ce merge vineri seara, asa, ca se ne incepem weekendul in forta si sa marcam un nou sfarsit al unei alte saptamani de munca? Un film de actiune! Dar duminica seara, atunci cand umbra inserarii ne aminteste ca a doua zi e luni si ne cuprinde un soi de regret amestecat cu nostalgii amestecate cu revolta? Un film de actiune! Ce te poate face sa uiti ca te afli pe un scaun, langa alti 20-30 de oameni care rontaie popcorn si raspund la telefon cand ti-e lumea mai draga? Un film de actiune! Ce ne da acel sentiment de viteza, de adrenalina si in acelasi timp ne ofera o binefacatoare odihna a creierului? Nu mai e nevoie sa raspund, ati inteles ideea.
Nici intr-un club n-am mai fost de mult, desi de fiecare data cand dau muzica mai tare in masina ma apuca un dor de batzaiala si de uitare.
Trebuie, trebuie sa iau masuri radicale, sa imprim un tonus diferit acestui weekend, sa ies, sa ma agit, sa fac drumuri, sa las cartea pe noptiera (where it belongs) si sa ma desprind de lumea mlastinoasa - desi acaparanta - a gandurilor, de prietenii mei intr-ale melancoliei. Idei?
De fiecare data cand am de ales intre a viziona o comedie romatica/o comedie/o drama psihologica/un film de actiune, puteti fi siguri ca voi alege acelasi lucru...each and every single time...ta-daaa: actiunea! Poate pare ciudat pentru o fata, nu stiu. Nimic nu ma transporta intr-o alta lume decat filmul cu "actiune si suspans", fie el cu roboti, terminatori, predatori, urmariri la 250 km/h, eroi care revin spectaculos dupa infrangeri, dezamagiri etc., eroi care salveaza lumea de la dezastru (biologic, cosmologic, nuclear a.s.o.) Din cand in cand, pentru diversitate, mai merge si o drama, ceva cu suflete pierdute si recuperate, ceva despre efemer si iluzii risipite, despre dragostea care nu moare si, mai ales, despre dragostea care nu se plictiseste si nu e inecata de obisnuinta.
Ce merge vineri seara, asa, ca se ne incepem weekendul in forta si sa marcam un nou sfarsit al unei alte saptamani de munca? Un film de actiune! Dar duminica seara, atunci cand umbra inserarii ne aminteste ca a doua zi e luni si ne cuprinde un soi de regret amestecat cu nostalgii amestecate cu revolta? Un film de actiune! Ce te poate face sa uiti ca te afli pe un scaun, langa alti 20-30 de oameni care rontaie popcorn si raspund la telefon cand ti-e lumea mai draga? Un film de actiune! Ce ne da acel sentiment de viteza, de adrenalina si in acelasi timp ne ofera o binefacatoare odihna a creierului? Nu mai e nevoie sa raspund, ati inteles ideea.
Nici intr-un club n-am mai fost de mult, desi de fiecare data cand dau muzica mai tare in masina ma apuca un dor de batzaiala si de uitare.
Trebuie, trebuie sa iau masuri radicale, sa imprim un tonus diferit acestui weekend, sa ies, sa ma agit, sa fac drumuri, sa las cartea pe noptiera (where it belongs) si sa ma desprind de lumea mlastinoasa - desi acaparanta - a gandurilor, de prietenii mei intr-ale melancoliei. Idei?
24 iunie 2009
o provocare.....dulce
La ceas de seara a sosit si provocarea. Pentru mine, pentru Audrey, pentru cine vrea si cine mai pofteste.....
Sunt destui oameni care cred despre ei insisi ca sunt niste "dulci". Acuma cat de dulci ramane de vazut si/sau gustat, cum se poate, insa ma gandeam ca daca m-ar intreba cineva cu ce fel de prajitura ma identific eu cel mai bine, oare ce i-as raspunde.
Apoi, am luat-o metodic: am zis.... niste ciocolata musai sa existe...poate chiar mai multa! apoi fructe: portocale rosii de Sicilia si d-alea de Grecia mai galbioare, ceva capsuni si visine. A! oricum asta e de prisos pentru cine ma cunoaste: fara frisca. Stiu ca suna ciudat, dar produce alte efecte decat cele dorite initial.
Dulce dulce nu as vrea sa fiu, ca ar fi prea mult, insa un blat insiropat ar fi potrivit, si o glazura de ciocolata de-aia cremoasa si lucioasa......rezultatul? o amandina cu fructe.......si nuci incinse putin in cuptor si sirop de artar, eventual si nuci pecan.......
nu mai e o amandina, e o reteta personala deja! amestecatura curata!
Fac schimb de retete si poate organizam o degustare!!!
Sunt destui oameni care cred despre ei insisi ca sunt niste "dulci". Acuma cat de dulci ramane de vazut si/sau gustat, cum se poate, insa ma gandeam ca daca m-ar intreba cineva cu ce fel de prajitura ma identific eu cel mai bine, oare ce i-as raspunde.
Apoi, am luat-o metodic: am zis.... niste ciocolata musai sa existe...poate chiar mai multa! apoi fructe: portocale rosii de Sicilia si d-alea de Grecia mai galbioare, ceva capsuni si visine. A! oricum asta e de prisos pentru cine ma cunoaste: fara frisca. Stiu ca suna ciudat, dar produce alte efecte decat cele dorite initial.
Dulce dulce nu as vrea sa fiu, ca ar fi prea mult, insa un blat insiropat ar fi potrivit, si o glazura de ciocolata de-aia cremoasa si lucioasa......rezultatul? o amandina cu fructe.......si nuci incinse putin in cuptor si sirop de artar, eventual si nuci pecan.......
nu mai e o amandina, e o reteta personala deja! amestecatura curata!
Fac schimb de retete si poate organizam o degustare!!!
(@ monsieur G)
15 iunie 2009
Nu mintim
Nu mintim, ci facem o selectie a acelor lucruri care pot fi spuse si care, luate separat sau adunate, ne pot pune intr-o lumina favorabila. Deformam voit si aplicat perceptia interlocutorului, fie el prieten sau strain.
Nu mintim; numai nu redam tot adevarul, pentru ca, de multe ori, acest adevar, daca ar fi privit la rece, ne-ar face sa ne indoim de noi insine.
Nu mintim, ci doar vindem o imagine a noastra imbunatatita, Photoshopata, cu contururi fine, armonioase, atragatoare.
Nu mintim, ci doar omitem sa povestim de cate ori am ranit pe cineva cu vorbe, cu fapte, de cate ori am inchis telefonul in nas, de cate ori am fost grosolani si insensibili, de cate ori am judecat si etichetat pe cineva a priori, de cate ori am uitat sa sunam de "La multi ani" sau de "Ce mai faci?", de cate ori ne-am modificat raspunsul ca sa scapam de discutii nedorite, de cate ori am visat ca facem dragoste cu altcineva, de cate ori chiar am facut dragoste cu altcineva, de cate ori am vrut sa ne sinucidem, de cate ori ne-am dorit sa o luam la goana, de cate ori am zambit cand de fapt am fi plans.
Nu mintim, ci doar incercam sa supravietuim intr-o lume pe care o consideram neprietenoasa, dificil de inteles, de acceptat si de asimilat.
Nu mintim; incercam doar sa driblam singuratatea.
Nu mintim; numai nu redam tot adevarul, pentru ca, de multe ori, acest adevar, daca ar fi privit la rece, ne-ar face sa ne indoim de noi insine.
Nu mintim, ci doar vindem o imagine a noastra imbunatatita, Photoshopata, cu contururi fine, armonioase, atragatoare.
Nu mintim, ci doar omitem sa povestim de cate ori am ranit pe cineva cu vorbe, cu fapte, de cate ori am inchis telefonul in nas, de cate ori am fost grosolani si insensibili, de cate ori am judecat si etichetat pe cineva a priori, de cate ori am uitat sa sunam de "La multi ani" sau de "Ce mai faci?", de cate ori ne-am modificat raspunsul ca sa scapam de discutii nedorite, de cate ori am visat ca facem dragoste cu altcineva, de cate ori chiar am facut dragoste cu altcineva, de cate ori am vrut sa ne sinucidem, de cate ori ne-am dorit sa o luam la goana, de cate ori am zambit cand de fapt am fi plans.
Nu mintim, ci doar incercam sa supravietuim intr-o lume pe care o consideram neprietenoasa, dificil de inteles, de acceptat si de asimilat.
Nu mintim; incercam doar sa driblam singuratatea.
Cand nu ne vom teme
"Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ."
(Ana Blandiana - Cumintenia pamantului)
Cand nu ne vom mai teme unii de altii vom putea respira adanc, iar aerul va trece voios din plaman in plaman, vom fi buni, harnici, intelepti, vom merge cu spatele drept, nu vom mai fi bolnavi de insingurare si tacere, ne vom prinde flori in par si ne vom inlantui in hore mari, pe strazi, timpul va fi indulgent cu noi, si noi cu el...vom fi nemuritori pentru o clipa si vom zambi cu ochi instelati...
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ."
(Ana Blandiana - Cumintenia pamantului)
Cand nu ne vom mai teme unii de altii vom putea respira adanc, iar aerul va trece voios din plaman in plaman, vom fi buni, harnici, intelepti, vom merge cu spatele drept, nu vom mai fi bolnavi de insingurare si tacere, ne vom prinde flori in par si ne vom inlantui in hore mari, pe strazi, timpul va fi indulgent cu noi, si noi cu el...vom fi nemuritori pentru o clipa si vom zambi cu ochi instelati...
12 iunie 2009
Seara, pe Lipscani
Profit de o pauza de activitate jobuistica si incerc sa elaborez un panseu adanc, plin de miez, ca sa ma tineti minte. Nu-mi iese, evident.
Cand nu sunt in fata computerului imi vin atatea idei mirobolante, scriu in cap piese intregi de teatru,
dialoguri cu oameni imaginari,
dialoguri cu oameni in carne si oase,
nuvele,
haiku-uri,
scrisori de alean si amor,
chiar si articole de blog reusite. Cand nu sunt in fata computerului, sunt o scriitoare excelenta, va spun. Ma masor umar la umar cu un Hornby, cu un Saramago, cu Visniec, chiar si cu Murakami, daca ma incordez putin. Iau Nobelul pentru literatura de 2 ori pe an. Organizez sesiuni de semnare de carti si dat autografe. Particip la cluburi de lectura unde ii las pe toti amutiti de admiratie cand imi citesc cu glas masurat opera. Sunt un talent care mocneste si care, atunci cand o sa iasa la suprafata, o sa ia universul pe sus!
Yeah, right. Vrabia...Mihai Viteazu. Pana una alta scriu pentru mine si pentru voi, cei 2 cititori ramasi prin zona. Sunt multumita, nu ma plang. Viata e frumoasa. Pasarelele canta, soarele straluceste sus pe cer. Teii si salcamii sunt in continuare imbatatori, mai ales seara pe Lipscani, la Stavropoleos. Culorile sunt mai vii pe inserat, lumea mai putin ostila.
Viata e frumoasa, v-am zis? Nu, n-am fumat iarba.
Omenirea isi misca resorturile delicat, inspre un nou weekend cu nisip sau cu paduri de brazi.
Totul este familiar si predictibil. Ceea ce e fantastic. Nu am chef sa ma mai adaptez la schimbari. Am obosit. Vreau ca lucrurile sa ramana asa, intr-o incremenire dulce si comfortabila. Vreau sa-mi odihnesc mintea si sa ies la terasa, cu prieteni vechi si noi. Vreau sa nu fiti tristi si sa nu va ganditi la nimic, nici la timp, nici la moarte, si sa va bucurati de-o zi cu soare si de miscarea inalta si solemna a norilor. Suntem trecatori, dar trecerea inseamna ca suntem.
Cand nu sunt in fata computerului imi vin atatea idei mirobolante, scriu in cap piese intregi de teatru,
dialoguri cu oameni imaginari,
dialoguri cu oameni in carne si oase,
nuvele,
haiku-uri,
scrisori de alean si amor,
chiar si articole de blog reusite. Cand nu sunt in fata computerului, sunt o scriitoare excelenta, va spun. Ma masor umar la umar cu un Hornby, cu un Saramago, cu Visniec, chiar si cu Murakami, daca ma incordez putin. Iau Nobelul pentru literatura de 2 ori pe an. Organizez sesiuni de semnare de carti si dat autografe. Particip la cluburi de lectura unde ii las pe toti amutiti de admiratie cand imi citesc cu glas masurat opera. Sunt un talent care mocneste si care, atunci cand o sa iasa la suprafata, o sa ia universul pe sus!
Yeah, right. Vrabia...Mihai Viteazu. Pana una alta scriu pentru mine si pentru voi, cei 2 cititori ramasi prin zona. Sunt multumita, nu ma plang. Viata e frumoasa. Pasarelele canta, soarele straluceste sus pe cer. Teii si salcamii sunt in continuare imbatatori, mai ales seara pe Lipscani, la Stavropoleos. Culorile sunt mai vii pe inserat, lumea mai putin ostila.
Viata e frumoasa, v-am zis? Nu, n-am fumat iarba.
Omenirea isi misca resorturile delicat, inspre un nou weekend cu nisip sau cu paduri de brazi.
Totul este familiar si predictibil. Ceea ce e fantastic. Nu am chef sa ma mai adaptez la schimbari. Am obosit. Vreau ca lucrurile sa ramana asa, intr-o incremenire dulce si comfortabila. Vreau sa-mi odihnesc mintea si sa ies la terasa, cu prieteni vechi si noi. Vreau sa nu fiti tristi si sa nu va ganditi la nimic, nici la timp, nici la moarte, si sa va bucurati de-o zi cu soare si de miscarea inalta si solemna a norilor. Suntem trecatori, dar trecerea inseamna ca suntem.
10 iunie 2009
Despre timp si eterna intrebare
Nu avem prea mult timp, desi pare mult. Nu stiu cand au trecut 30 de ani - trei...zeci...de ani. Adica un an, doi ani, trei ani...cincisprezece ani, douazeci de ani...douazecisicinci...Da, stiu sa numar, si cu toate astea parca nu-mi ies la socoteala. Unde s-au dus? Si, mai ales, CAND? I-am trait eu pe toti? Am fost eu in toti acesti treizeci de ani? In fiecare zi din fiecare luna din fiecare an? Poate va ganditi ca-s intr-o criza a varstei. La femei se zice ca 30 de ani reprezinta un prag. Nu stiu altele cum sunt, dar eu deja de la 22 am inceput sa simt ca imi fuge timpul de sub picioare. Ca trece in viteza prin mine si "nu am timp" sa ma dezmeticesc, sa il adun in mine in cufere mari, cu lacate grele. Ca sita mea interioara care cerne timpul are ochiurile prea largi si lasa bucati de timp sa treaca nesavurate. Pe drumul birou-acasa ma intreb ce dumnezeu fac. Ce fac eu aici, in fiecare zi. Cum de suport sa traiesc 9 ore in stand-by, asteptand acele 5 ore in care pot fi eu. Si cum as putea face altfel. N-a inventat nimeni traitul fara bani. Dar nu despre bani e vorba aici. Ci despre acest timp care ne scapa printre degete, fara a putea fi oprit. Azi am 30 de ani, intr-o clipire de gene voi avea 31. Apoi, 40. Scurt. Implacabil. Aproape imperceptibil.
Si? Serviciu, calatorii, casatorie, copil, copii... Asta e tot? Asta e chiar TOT? Nu stiu ce sper sa gasesc, indaratul acestor conventii, al acestui mecanism social care pare nu numai acceptat, dar chiar insusit si transformat in doctrina de viata, ca si cum ar fi singurul mod de A TRAI. Si nu este oare singurul? Asta daca nu cumva esti un fericit mostenitor al unei averi fabuloase, care nu are nevoie sa puna osul la treaba pana la sfarsitul vietii lui. Sau daca nu cumva vrei sa devii calugar. Sau daca nu cersesti la intersectii ori pe langa biserici. Adica daca esti un om "obisnuit".
Si, pana la urma, ce e in neregula cu conventia sociala? Esti oricum liber sa faci ce-ti place, in limita in care nu ii deranjezi pe ceilalti. Esti liber...in timpul liber. Treaba cu cariera e un bullshit, pentru cei mai multi dintre noi.
Avem mici placeri, mici bucurii care ne tin in functiune. Unii dintre noi cauta, framantati, Sensul lucrurilor, altii iau lucrurile asa cum sunt si imbratiseaza Viata, cu seninatate. Poate tocmai prin a doua o obtii pe prima.
Unii au harul de a povesti, altii de a trai. Regizor-actor-spectator, asta suntem fiecare dintre noi, in orice moment, in povestea proprie sau in povestea altora.
Si? Serviciu, calatorii, casatorie, copil, copii... Asta e tot? Asta e chiar TOT? Nu stiu ce sper sa gasesc, indaratul acestor conventii, al acestui mecanism social care pare nu numai acceptat, dar chiar insusit si transformat in doctrina de viata, ca si cum ar fi singurul mod de A TRAI. Si nu este oare singurul? Asta daca nu cumva esti un fericit mostenitor al unei averi fabuloase, care nu are nevoie sa puna osul la treaba pana la sfarsitul vietii lui. Sau daca nu cumva vrei sa devii calugar. Sau daca nu cersesti la intersectii ori pe langa biserici. Adica daca esti un om "obisnuit".
Si, pana la urma, ce e in neregula cu conventia sociala? Esti oricum liber sa faci ce-ti place, in limita in care nu ii deranjezi pe ceilalti. Esti liber...in timpul liber. Treaba cu cariera e un bullshit, pentru cei mai multi dintre noi.
Avem mici placeri, mici bucurii care ne tin in functiune. Unii dintre noi cauta, framantati, Sensul lucrurilor, altii iau lucrurile asa cum sunt si imbratiseaza Viata, cu seninatate. Poate tocmai prin a doua o obtii pe prima.
Unii au harul de a povesti, altii de a trai. Regizor-actor-spectator, asta suntem fiecare dintre noi, in orice moment, in povestea proprie sau in povestea altora.
09 iunie 2009
On me dit que nos vies ne valent pas grand chose,
Elles passent en un instant comme fanent les roses.
On me dit que le temps qui glisse est un salaud que de nos chagrins il s'en fait des manteaux pourtant quelqu'un m'a dit...
que tu m'aimais encore,
C'est quelqu'un qui m'a dit que tu m'aimais encore.
Serais ce possible alors ?
On me dit que le destin se moque bien de nous
Qu'il ne nous donne rien et qu'il nous promet tout
Parais qu'le bonheur est à portée de main,
Alors on tend la main et on se retrouve fou
Pourtant quelqu'un m'a dit ...
O zi completamente banala
Dar poate fi o zi completamente banala? Este posibil sa nu existe, in cursul unei zile obisnuite, niciun moment incitant/inaltator/emotionant/curajos/onest? 'Le ri ra', se aude un refren in casti, ca un ecou al zilelor din vara tineretii noastre. Le ri ra, "el" nu-ti raspunde la telefon, a trecut prea mult timp peste iubirea voastra, ce s-a intamplat de cand nu mai sunteti impreuna? Viata s-a intamplat. Pur si simplu. Ea nu iarta inactiunea, o pedepseste cu uitare. Le ri ra, ati fost poate la plaja si v-a ramas nisip in par, dar v-ati spalat pe cap inainte sa veniti la birou, ca nu se face sa iti cada nisip pe documente. Macar putina cafea, asa, pentru culoare?
Ni se repeta cliseistic ca "fiecare moment conteaza", "fiecare secunda e pretioasa", dar nu avem curajul sa admitem ca cei mai multi dintre noi au o existenta mediocra, anodina, plictisitoare, anonima. Ca suntem o masa. O masa de particule minuscule, zbatandu-se intr-o supa multicolora, efervescenta, ticsita cu himere.
Ziua aceasta lipseste din calendarul meu interior. Nu ma pot acorda la ritmul ei discret, delicat, de zi de iunie. Inca sunt parfumati teii, stiti... nu pot fi deranjata, nici motivata sa ma adun.
Imi lipseste starea de indragostire, acea stare de gratie a sufletului.
Am vazut un fluture intr-un rond cu panselute si am realizat ca nu am mai vazut fluturi demult. Unde sunt fluturii de altadat'... din vremea copilariei noastre, cand parcul era o lume vasta si palpitanta. Nici ciresi nu am mai vazut ca in copilarie si nici zarzari. Cred ca nu-i mai vedem noi, nu mai avem privirea deschisa spre frumusetea simpla si la indemana, suntem din ce in ce mai sofisticati.
Le ri raaaa, a venit iar varaaa, suntem pititi indaratul peretilor de sticla ai cladirilor sobre, inimile noastre exploreaza timid alte orizonturi, neindraznind sa renunte la tot pentru o clipa de libertate, mintile ne sunt active, corpurile imobile, aceasta clipa a trecut prin noi fara sa lase urme...iata, a mai trecut una, cum, nu va apuca disperarea?
Teii sunt inca infloriti, suntem inca aici si mai avem in medie 50 x 365 x 24 x 60 de sanse sa traim.
05 ianuarie 2009
3 ceasuri mititele
În bucătăria aceea sunt 3 ceasuri rotunde, micuţe. Poţi urmări curgerea timpului în cadranele lor albe. Toate arată aceeaşi oră, amplificându-i parcă sonoritatea, importanţa. Tragi din ţigară şi începi să te îngrijorezi, pentru că îţi dai seama, reţinând fără să vrei ticăitul acela ritmic, că timpul trece pe lângă tine, iar tu îl iroseşti fumând. Te sperii puţin, dar cu toate astea nu te poţi opri. Secundele zboară cu repeziciune. E viaţa ta cea care îţi rămâne în urmă şi reflectezi nu la timpul care va veni, ci la timpul care a trecut. Te-ai cocoţat pe un morman imens de timp trecut...30 de ani x 365 de zile (uneori chiar 366) x 24 de ore x 60 de minute... Priveşti dincolo de obiecte, prin fum. Unde este tot acest timp? În tine? În afara ta? Şi toate vârstele tale, unde sunt? Au rămas în epocile lor, un fel de universuri alternative în care faci alegerile corecte? În tine, una peste alta, întocmai ca inelele unui copac? Sau fragmentate şi amestecate apoi? Şi ce-ai păstrat din ce erai? Candoarea râsului, privirea aceea, rosul unghiilor, felul în care îţi răsfrângi buza de jos, ambiţia, exuberanţa?
Cele 3 ceasuri cu cadrane albe măsoară vremea cumpătat, fără grabă. În fond, e timpul universului pe care îl măsoară ele, nu timpul tău, individual. Acela ţi-l măsori tu, interior, şi ieşi învins, îngrozit, plin de regrete. Îţi măsori ratarea; gradul de. Te-ai născut oricum ratat, prin faptul că nu eşti liber. Ai sporit această ratare primordială, prin faptul că nu ai luptat. Şi nu ai luptat pentru că te-ai considerat, mereu, a priori învins. Şi te-ai considerat învins pentru că nu ai ştiut cu cine ai de luptat, de fapt. Te revolţi împotriva convenţiei ucigându-te pe tine, din lipsă de adversar. Dar oare ce duşman ţi-e mai mare decât tu însuţi?
În bucătărie, privind dincolo de obiecte, prin fumul de ţigară, realizezi că nu ştii cine eşti. Tu...sau duşmanul tău. Tic-tac în afara ta, tic-tac în tine. Timpul trece, indiferent de întrebare, indiferent de răspuns. Indiferent dacă eşti tu sau altul. Indiferent dacă eşti. Indiferent dacă. Indiferent. Indif. Ind. I. .
Cele 3 ceasuri cu cadrane albe măsoară vremea cumpătat, fără grabă. În fond, e timpul universului pe care îl măsoară ele, nu timpul tău, individual. Acela ţi-l măsori tu, interior, şi ieşi învins, îngrozit, plin de regrete. Îţi măsori ratarea; gradul de. Te-ai născut oricum ratat, prin faptul că nu eşti liber. Ai sporit această ratare primordială, prin faptul că nu ai luptat. Şi nu ai luptat pentru că te-ai considerat, mereu, a priori învins. Şi te-ai considerat învins pentru că nu ai ştiut cu cine ai de luptat, de fapt. Te revolţi împotriva convenţiei ucigându-te pe tine, din lipsă de adversar. Dar oare ce duşman ţi-e mai mare decât tu însuţi?
În bucătărie, privind dincolo de obiecte, prin fumul de ţigară, realizezi că nu ştii cine eşti. Tu...sau duşmanul tău. Tic-tac în afara ta, tic-tac în tine. Timpul trece, indiferent de întrebare, indiferent de răspuns. Indiferent dacă eşti tu sau altul. Indiferent dacă eşti. Indiferent dacă. Indiferent. Indif. Ind. I. .
23 decembrie 2008
23
Un blog in care nu (mai) scrii e ca o floare neudata. Sau ca o carte postala veche, trimisa de tata mamei in tineretea lor cu pantaloni evazati si plete lungi.
De ce as minti ca mor de emotie la venirea Craciunului? Nu simt nimic, nicio senzatie speciala. Poate si pentru ca...s-a intamplat ceva urat in familia mea tocmai acum, de sarbatori. Nu vreau sa ajung vreodata batrana. Viata poate fi buna cu tine doar pana la un punct.
Dincolo de care incepe intunericul fiintei.
Nu astept nici sa treaca perioada asta mai repede, pt. ca s-ar face deja 5 ian., cand reincepe serviciul. Nici nu ma rog sa treaca zilele incet, ca sa savurez Craciunul. Voi mima, desigur, multa bucurie, mult spirit de echipa, multa grija. Singurul lucru pe care il simt cu adevarat, care e mai pregnant decat orice alt sentiment, este singuratatea. Nu singuratatea efemera, temporara, pe care probabil o simtim cu totii, cand ne-au parasit iubitii sau cand suntem putin melancolici din cauza ca se intuneca devreme. Nu, nu. Ci acea singuratate definitiva ca o sentinta. Acea a doua piele pe care o intrevezi atunci cand te privesti in oglinda, incercand sa identifici, dincolo de chipul familiar de zi cu zi, un alter ego mai puternic, mai capabil, mai ambitios, mai decis, un soldat contemporan cu misiunea bine intiparita in soft, insa tot ce vezi este acest strain intunecat cu aripile intinse in asteptare.
Se zice ca numarul sinuciderilor creste in perioada sarbatorilor, pentru ca oamenii singuri o traverseaza cu dificultate (mit neconfirmat, dar plauzibil). Eu ma intreb altceva: Cat de singur trebuie sa fii ca sa te simti singur? Si daca nu esti singur, ai voie sa te simti singur? Si daca nu esti singur, dar te simti singur, cam cat esti de bolnav la cap? Si daca totul in jurul tau este in regula si se presupune ca ar trebui sa fii fericit, iar daca nu fericit, macar multumit, iar daca nu multumit, macar linistit, iar tu nu esti niciuna...
Ceva este iremediabil alterat in mine. Nu ma poate repara nimeni, nicicum. Nu exista reparatie pentru asa ceva. Exista doar alinari trecatoare, ca insasi clipa. Nisipul continua sa umple partea de jos a clepsidrei, bob dupa bob.
De ce as minti ca mor de emotie la venirea Craciunului? Nu simt nimic, nicio senzatie speciala. Poate si pentru ca...s-a intamplat ceva urat in familia mea tocmai acum, de sarbatori. Nu vreau sa ajung vreodata batrana. Viata poate fi buna cu tine doar pana la un punct.
Dincolo de care incepe intunericul fiintei.
Nu astept nici sa treaca perioada asta mai repede, pt. ca s-ar face deja 5 ian., cand reincepe serviciul. Nici nu ma rog sa treaca zilele incet, ca sa savurez Craciunul. Voi mima, desigur, multa bucurie, mult spirit de echipa, multa grija. Singurul lucru pe care il simt cu adevarat, care e mai pregnant decat orice alt sentiment, este singuratatea. Nu singuratatea efemera, temporara, pe care probabil o simtim cu totii, cand ne-au parasit iubitii sau cand suntem putin melancolici din cauza ca se intuneca devreme. Nu, nu. Ci acea singuratate definitiva ca o sentinta. Acea a doua piele pe care o intrevezi atunci cand te privesti in oglinda, incercand sa identifici, dincolo de chipul familiar de zi cu zi, un alter ego mai puternic, mai capabil, mai ambitios, mai decis, un soldat contemporan cu misiunea bine intiparita in soft, insa tot ce vezi este acest strain intunecat cu aripile intinse in asteptare.
Se zice ca numarul sinuciderilor creste in perioada sarbatorilor, pentru ca oamenii singuri o traverseaza cu dificultate (mit neconfirmat, dar plauzibil). Eu ma intreb altceva: Cat de singur trebuie sa fii ca sa te simti singur? Si daca nu esti singur, ai voie sa te simti singur? Si daca nu esti singur, dar te simti singur, cam cat esti de bolnav la cap? Si daca totul in jurul tau este in regula si se presupune ca ar trebui sa fii fericit, iar daca nu fericit, macar multumit, iar daca nu multumit, macar linistit, iar tu nu esti niciuna...
Ceva este iremediabil alterat in mine. Nu ma poate repara nimeni, nicicum. Nu exista reparatie pentru asa ceva. Exista doar alinari trecatoare, ca insasi clipa. Nisipul continua sa umple partea de jos a clepsidrei, bob dupa bob.
11 decembrie 2008
11
Musai sa postez citate din Adevarul minciunilor, de Marios Vargas Llosa. Uff, dac-as avea timp, dac-as avea timp...si o pisica, si dac-as fi actrita, sau macar de-as lucra la Institutul Francez sau la Institutul Ceh sau macar de-as face traduceri de carti, sau de-as sti sa cos lucruri, mi-as face singura genti si fulare...ce bine-ar fi, ce bine-ar fi
03 decembrie 2008
3 decembrie
Azi nu am chef.
Nu am chef sa fiu, sa fac, sa spun. Pe usa sufletului meu scrie, mincinos, "revin in 5 minute". Nu revin, nu ma asteptati. Nu ma asteapta nimeni, oricum. Pentru ca nimeni nu stie ca am plecat si ca nu ma mai intorc.
Lucrurile n-au cum sa mai fie la fel. In interiorul meu aluatul se coace in forme diferite, iar eu nu ma mai pot intoarce la "bine"-le anterior. Am nevoie de alt bine. Si de alt rau.
Suspendarea in status quo e o cale facila de a scapa de alegeri. Nu poti ramane suspendat la nesfarsit. In acelasi timp insa nu poti fi totalmente onest. Pentru ca nu poti. Pentru ca nu se poate. Traiesti in doua lumi, fiecare cu binele si cu raul ei. Doua...sau mai multe. Furi franturi din fiecare si incerci sa creezi un tot. Nu se poate. E doar amagire. Te agati de cineva, ca furnica de paiul care o duce la suprafata apei, in lumina. Nu ai nimic al tau, doar al tau, care sa-ti fie alinare. Cauti in ceilalti. In priviri albastre, in sarutari furise. Cauti ceva pe care sa-l faci al tau. Nu se poate. Nimic nu-ti apartine, nici macar clipa. Nici macar genele pe care le-ai sarutat. Nici macar vocea care iti spune sunt indragostit de tine.
Suntem naufragiati intr-un ocean. Nu vedem pamantul. Nu exista liman. Ne agatam de alti naufragiati, pentru a pluti o vreme langa ei. Clipe. Si apoi...din nou oceanul. Traim in franturi care, adunate, fac o viata.
Asta e viata mea. O vreau asa cum e. Putina, angoasata, structural defecta. Ca un parbriz crapat, prin care totusi mai vezi ceva.
Nu am chef sa fiu, sa fac, sa spun. Pe usa sufletului meu scrie, mincinos, "revin in 5 minute". Nu revin, nu ma asteptati. Nu ma asteapta nimeni, oricum. Pentru ca nimeni nu stie ca am plecat si ca nu ma mai intorc.
Lucrurile n-au cum sa mai fie la fel. In interiorul meu aluatul se coace in forme diferite, iar eu nu ma mai pot intoarce la "bine"-le anterior. Am nevoie de alt bine. Si de alt rau.
Suspendarea in status quo e o cale facila de a scapa de alegeri. Nu poti ramane suspendat la nesfarsit. In acelasi timp insa nu poti fi totalmente onest. Pentru ca nu poti. Pentru ca nu se poate. Traiesti in doua lumi, fiecare cu binele si cu raul ei. Doua...sau mai multe. Furi franturi din fiecare si incerci sa creezi un tot. Nu se poate. E doar amagire. Te agati de cineva, ca furnica de paiul care o duce la suprafata apei, in lumina. Nu ai nimic al tau, doar al tau, care sa-ti fie alinare. Cauti in ceilalti. In priviri albastre, in sarutari furise. Cauti ceva pe care sa-l faci al tau. Nu se poate. Nimic nu-ti apartine, nici macar clipa. Nici macar genele pe care le-ai sarutat. Nici macar vocea care iti spune sunt indragostit de tine.
Suntem naufragiati intr-un ocean. Nu vedem pamantul. Nu exista liman. Ne agatam de alti naufragiati, pentru a pluti o vreme langa ei. Clipe. Si apoi...din nou oceanul. Traim in franturi care, adunate, fac o viata.
Asta e viata mea. O vreau asa cum e. Putina, angoasata, structural defecta. Ca un parbriz crapat, prin care totusi mai vezi ceva.
26 noiembrie 2008
Fado
Cred ca a trecut o luna - poate si mai bine - de cand n-am mai ascultat muzica "mea". La birou, obisnuiam sa-mi pun castile, sa incarc winampul cu melodiile pe care aveam chef sa le ascult si sa ma las leganata de cele mai frumoase versuri din lume.
Simt lipsa muzicii. Ma gandesc la ea in fiecare zi. La starea pe care o am cand o ascult; un amestec de abstragere, calm, alean, insingurare, asemanator cu sentimentul care ti se asterne in suflet cand se lasa seara peste oras si incep sa se aprinda luminile, una cate una, iar tu te opresti pe trotuar si privesti in sus si te gandesti la oamenii dindaratul perdelelor trase, la actiunile lor marunte de seară, la vietile lor asezate, cuminti, la rigoarea aproape matematica cu care traiesc fiecare zi, la oamenii care fumeaza in cafenele, iar greutatea genelor care filtreaza fumul le da un aer de mister si dezolare, la barbatii care isi asteapta iubitele in ploaia marunta si rece a unei ierni timpurii, cu fulare in dungi si picaturi de apa prinse in par, la avioanele care sageteaza cerul, ducand oameni spre alti oameni care ii asteapta pe aeroporturile lumii ca sa-i imbratiseze, la inimile noastre fragile, de gondolieri nocturni vaslind in ritmul unei melodii din alta lume, numai de ei auzita, la aceasta umanitate absurda din care facem parte fara a fi ales astfel si, gandidu-te la toate acestea, realizezi ca, daca ai fi putut alege, nu ai fi ales sa nu fii.
Simt lipsa muzicii. Ma gandesc la ea in fiecare zi. La starea pe care o am cand o ascult; un amestec de abstragere, calm, alean, insingurare, asemanator cu sentimentul care ti se asterne in suflet cand se lasa seara peste oras si incep sa se aprinda luminile, una cate una, iar tu te opresti pe trotuar si privesti in sus si te gandesti la oamenii dindaratul perdelelor trase, la actiunile lor marunte de seară, la vietile lor asezate, cuminti, la rigoarea aproape matematica cu care traiesc fiecare zi, la oamenii care fumeaza in cafenele, iar greutatea genelor care filtreaza fumul le da un aer de mister si dezolare, la barbatii care isi asteapta iubitele in ploaia marunta si rece a unei ierni timpurii, cu fulare in dungi si picaturi de apa prinse in par, la avioanele care sageteaza cerul, ducand oameni spre alti oameni care ii asteapta pe aeroporturile lumii ca sa-i imbratiseze, la inimile noastre fragile, de gondolieri nocturni vaslind in ritmul unei melodii din alta lume, numai de ei auzita, la aceasta umanitate absurda din care facem parte fara a fi ales astfel si, gandidu-te la toate acestea, realizezi ca, daca ai fi putut alege, nu ai fi ales sa nu fii.
25 noiembrie 2008
Pensées
In noaptea care a trecut, stand intinsa, cu capul pe perna, m-am gandit la milioanele de oameni ale caror piepturi se ridicau si coborau, in acele momente, in ritmul respiratiei mici, domestice, a somnului zilnic, atat de necesar, atat de timpofag si, implicit, atat de nedrept. M-am gandit si la celelalte milioane care nu dorm, ci bat orasul in incercarea de a se smulge orarului biologic, de a fura inca o nanosecunda de fericire.
**
Mi-am dat seama ca imi place sa ma plimb singura, noaptea, cu masina, nu in primul rand pentru ca am posibilitatea de a simti vibratia subtila a orasului in orele sale tarzii, ci pentru ca pot adasta in sunetul molcom al muzicii mele interioare, ca intr-un cocon, fara intruziuni, fara intrebari, fara necesitatea epuizanta de a fi prezenta in vietile altora.
**
Mi-am dat seama ca imi place sa ma plimb singura, noaptea, cu masina, nu in primul rand pentru ca am posibilitatea de a simti vibratia subtila a orasului in orele sale tarzii, ci pentru ca pot adasta in sunetul molcom al muzicii mele interioare, ca intr-un cocon, fara intruziuni, fara intrebari, fara necesitatea epuizanta de a fi prezenta in vietile altora.
Avem oare nevoie de libertate?
Azi va voi povesti o teorie a mea care a ridicat multe sprancene. Rezumand-o, ar suna cam asa: iubirea nu tine cont de sex. De sexul persoanei pe care o iubesti, that is.
Dezvoltand, as zice ca poti iubi la fel de bine o persoana de acelasi sex sau o persoana de sex opus ; si cand zic « iubi », inteleg indragosteala, relatie si tot tacamul. Daca ni s-ar permite – din punct de vedere social, moral, religios, politic – sa alegem liber persoana alaturi de care vrem sa traim, ar conta atat de mult daca e barbat sau femeie? Daca societatea ar fi fost construita inca de la inceput pe libertatea de a-ti alege partenerul din oricare sex, oare cum ar fi aratat acum ?
Poate iubirea chiar ar fi fost iubire si nu un simulacru penibil al ei.
Nu contest faptul ca exista suficiente argumente (din toate categoriile de mai sus) care sa sustina teoria cuplului « clasic ». Asa-zisa alegere a partenerului este, in fapt, rezultatul unei prejudecati transmise din tata-n fiu; este, in fapt, o doctrina.
Sunt putini cei care isi dau seama ca e discutabila. Sunt putini cei care se gandesc ca ar putea alege altceva decat ceea ce le-a indicat sistemul (societatea, familia). Sunt putini cei care realizeaza ca, daca privesc dincolo de locul comun, intrevad posibilitatea unei alegeri. Sigur, asa cum libertatea este necesitate inteleasa, alegerea a altceva decat locul comun nu ar ramane fara consecinte si ar presupune o asumare curajoasa a responsabilitatii. Intr-o societate cu mentalitati atat de invechite si traditionaliste in anumite privinte, o optiune libera echivaleaza cu o sinucidere sociala, cu o auto-excludere. Exil pe viata. Esti « diferit » ? Incalci dogmele ? Te crezi mai breaz decat 90% din populatie ? Afara cu tine ! Si nu te intorci pana nu-ti vine mintea la cap !
Pe de alta parte, chiar daca ai fi bagat in carantina pe o insula (Insula celor care au ales), dar ai fi cu persoana care ti-e intr-adevar jumatate – si nu o iluzie jalnica a jumatatii -, nu ai fi fericit ? Cata nevoie am avea de « restul lumii », daca am fi cu El /Ea ?
Intrebarea din titlu se traduce astfel: daca am avea libertate, am sti oare ce sa facem cu ea?
Dezvoltand, as zice ca poti iubi la fel de bine o persoana de acelasi sex sau o persoana de sex opus ; si cand zic « iubi », inteleg indragosteala, relatie si tot tacamul. Daca ni s-ar permite – din punct de vedere social, moral, religios, politic – sa alegem liber persoana alaturi de care vrem sa traim, ar conta atat de mult daca e barbat sau femeie? Daca societatea ar fi fost construita inca de la inceput pe libertatea de a-ti alege partenerul din oricare sex, oare cum ar fi aratat acum ?
Poate iubirea chiar ar fi fost iubire si nu un simulacru penibil al ei.
Nu contest faptul ca exista suficiente argumente (din toate categoriile de mai sus) care sa sustina teoria cuplului « clasic ». Asa-zisa alegere a partenerului este, in fapt, rezultatul unei prejudecati transmise din tata-n fiu; este, in fapt, o doctrina.
Sunt putini cei care isi dau seama ca e discutabila. Sunt putini cei care se gandesc ca ar putea alege altceva decat ceea ce le-a indicat sistemul (societatea, familia). Sunt putini cei care realizeaza ca, daca privesc dincolo de locul comun, intrevad posibilitatea unei alegeri. Sigur, asa cum libertatea este necesitate inteleasa, alegerea a altceva decat locul comun nu ar ramane fara consecinte si ar presupune o asumare curajoasa a responsabilitatii. Intr-o societate cu mentalitati atat de invechite si traditionaliste in anumite privinte, o optiune libera echivaleaza cu o sinucidere sociala, cu o auto-excludere. Exil pe viata. Esti « diferit » ? Incalci dogmele ? Te crezi mai breaz decat 90% din populatie ? Afara cu tine ! Si nu te intorci pana nu-ti vine mintea la cap !
Pe de alta parte, chiar daca ai fi bagat in carantina pe o insula (Insula celor care au ales), dar ai fi cu persoana care ti-e intr-adevar jumatate – si nu o iluzie jalnica a jumatatii -, nu ai fi fericit ? Cata nevoie am avea de « restul lumii », daca am fi cu El /Ea ?
Intrebarea din titlu se traduce astfel: daca am avea libertate, am sti oare ce sa facem cu ea?
24 noiembrie 2008
one thirty-six a.m.
"I laugh sometimes when I think about
say
Céline at a typewriter
or Dostoevsky...or Hamsun...
ordinary men with feet, ears, eyes,
ordinary men with hair on their heads
sitting there typing words
while having difficulties with life
while being puzzled almost to madness.
Dostoevsky gets up
he leaves the machine to piss,
comes back
drinks a glass of milk and thinks about
the casino and
the roulette wheel.
Céline stops, gets up, walks to the
window, looks out, thinks, my last patient
died today, I won't have to make any more
visits there.
when I saw him last
he paid his doctor bill;
it's those who don't pay their bills,
they live on and on.
Céline walks back, sits down at the
machine
is still for a good two minutes
then begins to type.
Hamsun stands over his machine thinking,
I wonder if they are going to believe
all these things I write?
he sits down, begins to type.
he doesn't know what a writer's block
is:
he's a prolific son-of-a-bitch
damn near as magnificent as
the sun.
he types away.
and I laugh
not out loud
but all up and down these walls, these
dirty yellow and blue walls
my white cat asleep on the
table
hiding his eyes from the
light.
he's not alone tonight
and neither am
I."
(Charles Bukowski)
say
Céline at a typewriter
or Dostoevsky...or Hamsun...
ordinary men with feet, ears, eyes,
ordinary men with hair on their heads
sitting there typing words
while having difficulties with life
while being puzzled almost to madness.
Dostoevsky gets up
he leaves the machine to piss,
comes back
drinks a glass of milk and thinks about
the casino and
the roulette wheel.
Céline stops, gets up, walks to the
window, looks out, thinks, my last patient
died today, I won't have to make any more
visits there.
when I saw him last
he paid his doctor bill;
it's those who don't pay their bills,
they live on and on.
Céline walks back, sits down at the
machine
is still for a good two minutes
then begins to type.
Hamsun stands over his machine thinking,
I wonder if they are going to believe
all these things I write?
he sits down, begins to type.
he doesn't know what a writer's block
is:
he's a prolific son-of-a-bitch
damn near as magnificent as
the sun.
he types away.
and I laugh
not out loud
but all up and down these walls, these
dirty yellow and blue walls
my white cat asleep on the
table
hiding his eyes from the
light.
he's not alone tonight
and neither am
I."
(Charles Bukowski)
Oare vineri seara ce-am facut? Am iesit? Am stat in casa? Nu-mi amintesc. Hm. Ar trebui sa ma ingrijorez? Sau faptul ca fiecare zi e aproape identica cu cele 18795 de zile de dinaintea ei ma impiedica sa imi amintesc detalii? Si totusi, ce-am facut vineri seara? Nu-si aminteste nimeni?
Sambata seara am fost la o cafenea. Si am ascultat muzica si eram multi la masa, am vorbit cu fata de langa mine si cu fata de vizavi de mine. Craciun, Revelion, munte, job, coafor, rochii, club, dupa care n-am mai stiut ce sa zic asa ca am tacut. Si am tacut. Si ma uitam la ei cum sporovaiau si ma intrebam ce-or fi avand atata de povestit si ce e atat de amuzant in ce ni se intampla incat avem puterea sa mai si radem. Erau ca niste vrabiute. Un singur baiat privea in gol, cam ca mine. Si ma uitam la el si ma intrebam ce-i trece prin cap, poate ne gandim la acelasi lucru, si anume la ce cautam noi aici. Sau oriunde, for that matter. Si ma gandeam uite ce seamana cu prietena lui, o fi adevarata vorba aia ca atunci cand esti de mult timp cu cineva ajungi sa semeni. Prietena lui era bruneta si avea un fes kaki, turtit pe varful capului. El era blond, iar ochii lui albastri priveau in gol. Si la mine. Poate chiar ne gandeam la acelasi lucru.
Iar mie mi-era dor de oameni care au fost in viata mea si nu mai sunt si nu-i mai pot intreba ce mai faceti. As vrea sa le spun ca imi lipseste apropierea noastra efemera, imi lipsesc noptile in care ne incalzeam la resou si invatam pentru sesiune, imi lipsesc scrisorile de dragoste, visele si vinul baut impreuna si scrumiera plina de tigari stinse in graba. Si garsoniera. Si plimbarile in seri inghetate, cu aburii fierbinti ai rasuflarii si marginile sufletului atingandu-se. Si dealul de la marginea orasului, in al carui intuneric se ghemuiau, naive, sperantele noastre si promisiunile; timpul nu ne va schimba. nu poti sa nu mai iubesti pe cineva. nu te voi uita niciodata. ne vom intoarce mereu aici.
Amintiri care isi flutura steagurile zdrentuite in lupta tacuta a timpului.
E sambata seara, anul nici nu mai are importanta. Oamenii rostogolesc cuvinte peste masa, pastrandu-si sufletele sub cheie. Veselia nu e molipsitoare, cascatul e. Dar nefericirea? Dar sentimentul infrangerii, inca dinainte de a incepe? In lumina lumanarilor, toti par relaxati, zambitori, stapani pe timpul lor aici. Par sa fi inteles ceva, orice.
Ii privesc prin fumul de tigara. Sunt frumosi, as vrea sa-i sarut, sa le sorb respiratiile tihnite, de oameni care au iesit sambata seara in oras pentru ca e weekend si asta se presupune ca trebuie sa faci, ca sa ai senzatia ca nu trece timpul prin tine ca printr-o sita cu gauri mari. Cineva are grija sa intoarca clepsidra, iar nisipul fin incepe sa curga iar. Firul subtire si galbui este fiecare dintre noi, iar timpul nostru se adauga in marea de timp a omenirii. Delusorul de nisip se mareste. Cand curge tot nisipul, cineva intoarce iar clepsidra. Incepe timpul altor oameni, care o sa curga intocmai ca al nostru, un fir subtire, galbui. Alte neimpliniri, alte cautari, alte iubiri. Altele, aceleasi.
E sambata seara, ar trebui sa ne distram, da, sa ne distram.
Sambata seara am fost la o cafenea. Si am ascultat muzica si eram multi la masa, am vorbit cu fata de langa mine si cu fata de vizavi de mine. Craciun, Revelion, munte, job, coafor, rochii, club, dupa care n-am mai stiut ce sa zic asa ca am tacut. Si am tacut. Si ma uitam la ei cum sporovaiau si ma intrebam ce-or fi avand atata de povestit si ce e atat de amuzant in ce ni se intampla incat avem puterea sa mai si radem. Erau ca niste vrabiute. Un singur baiat privea in gol, cam ca mine. Si ma uitam la el si ma intrebam ce-i trece prin cap, poate ne gandim la acelasi lucru, si anume la ce cautam noi aici. Sau oriunde, for that matter. Si ma gandeam uite ce seamana cu prietena lui, o fi adevarata vorba aia ca atunci cand esti de mult timp cu cineva ajungi sa semeni. Prietena lui era bruneta si avea un fes kaki, turtit pe varful capului. El era blond, iar ochii lui albastri priveau in gol. Si la mine. Poate chiar ne gandeam la acelasi lucru.
Iar mie mi-era dor de oameni care au fost in viata mea si nu mai sunt si nu-i mai pot intreba ce mai faceti. As vrea sa le spun ca imi lipseste apropierea noastra efemera, imi lipsesc noptile in care ne incalzeam la resou si invatam pentru sesiune, imi lipsesc scrisorile de dragoste, visele si vinul baut impreuna si scrumiera plina de tigari stinse in graba. Si garsoniera. Si plimbarile in seri inghetate, cu aburii fierbinti ai rasuflarii si marginile sufletului atingandu-se. Si dealul de la marginea orasului, in al carui intuneric se ghemuiau, naive, sperantele noastre si promisiunile; timpul nu ne va schimba. nu poti sa nu mai iubesti pe cineva. nu te voi uita niciodata. ne vom intoarce mereu aici.
Amintiri care isi flutura steagurile zdrentuite in lupta tacuta a timpului.
E sambata seara, anul nici nu mai are importanta. Oamenii rostogolesc cuvinte peste masa, pastrandu-si sufletele sub cheie. Veselia nu e molipsitoare, cascatul e. Dar nefericirea? Dar sentimentul infrangerii, inca dinainte de a incepe? In lumina lumanarilor, toti par relaxati, zambitori, stapani pe timpul lor aici. Par sa fi inteles ceva, orice.
Ii privesc prin fumul de tigara. Sunt frumosi, as vrea sa-i sarut, sa le sorb respiratiile tihnite, de oameni care au iesit sambata seara in oras pentru ca e weekend si asta se presupune ca trebuie sa faci, ca sa ai senzatia ca nu trece timpul prin tine ca printr-o sita cu gauri mari. Cineva are grija sa intoarca clepsidra, iar nisipul fin incepe sa curga iar. Firul subtire si galbui este fiecare dintre noi, iar timpul nostru se adauga in marea de timp a omenirii. Delusorul de nisip se mareste. Cand curge tot nisipul, cineva intoarce iar clepsidra. Incepe timpul altor oameni, care o sa curga intocmai ca al nostru, un fir subtire, galbui. Alte neimpliniri, alte cautari, alte iubiri. Altele, aceleasi.
E sambata seara, ar trebui sa ne distram, da, sa ne distram.
Asteptam mereu un telefon care nu mai vine...Viata noastra e o succesiune de momente in care am asteptat ceva. Viata e asteptare. Primim doar faramituri de ceva, ca sa putem astepta in continuare. Simtim ca am primit ce-am dorit pentru fix o secunda. Dupa care asteptam ceva mai mare, mai bun...sau altceva.
Eu inca astept si nu stiu ce astept. In planul secund al vietii mele a fost si este Asteptarea, ca o silueta prefigurata in penumbra, ca o voce subdermica. Asteptarea ca o cautare pasiva. Astept poate acel moment in care toate lucrurile sa se aseze cuminti la locul lor. Sau acel moment in care o sa-mi pierd luciditatea odihnindu-ma in privirea cuiva. Astept o vreme in care sa nu mai astept. Doar sa fiu. Si sa-mi fie de-ajuns.
Eu inca astept si nu stiu ce astept. In planul secund al vietii mele a fost si este Asteptarea, ca o silueta prefigurata in penumbra, ca o voce subdermica. Asteptarea ca o cautare pasiva. Astept poate acel moment in care toate lucrurile sa se aseze cuminti la locul lor. Sau acel moment in care o sa-mi pierd luciditatea odihnindu-ma in privirea cuiva. Astept o vreme in care sa nu mai astept. Doar sa fiu. Si sa-mi fie de-ajuns.
20 noiembrie 2008
Deci io vreau sa incep cu deci si sa continui (na, ca acu' pot sa zic si "continui") tot cu deci, ca sa va spun ca de fapt io vreau sa am multi-multi prieteni. Sau macar multi. Sau macar cativa. Deci pe care nu-i am. Deci daca nu-i am se cheama ca am facut eu ceva...si de-aia nu ma iubeste nimeni. Sau aproape nimeni. Ai mei ma iubesc ca n-au de ales, ca asa e cu rudenia de sange, nu se discuta. Si ma mai iubeste cineva, da' sincer ma intreb de ce si ma minunez cum de ma mai iubeste el. Si ma mai iubeste inca cineva, cu ochi albastri.
Da' astia nu se cheama ca-mi sunt prieteni din aia, cum ar veni. Din aia de iesi cu ei la cafea si fac galagie cand se pun la curent cu ce s-a mai intamplat in cele 71 de ore de cand nu v-ati mai vazut. Sau din aia de poti sa-i suni la 1:14 noaptea ca sa le zici ca esti trista si ei nu se supara si stau o ora-n telefon cu tine ca sa nu mai fii trista. Si a doua zi te scot la o prajitura in oras, ca sa vezi ca soarele e inca acolo. Chiar daca sunt 3 grade si bate vantul. Sau din aia cu care te intalnesti sa comentezi serialul Dactăr Haus si-ti dai cu parerea de ce te prinde asa serialul asta, cand Dr. House e un jerk si in real life ai fugi cu zece picioare de un asemenea om si ajungi la concluzia ca tu, ca femeie, de fapt vezi sau vrei sa vezi in el o fanta de vulnerabilitate si esti convinsa ca tu l-ai aduce pe drumul cel bun. Daca el ar exista cu adevarat si n-ar fi numa' un personaj dintr-un film, cum se pare ca uiti. Si tot speri ca se combina cu Dr.Cuddy, mie-mi spui?
Deci niste prieteni din astia. Care sa te sune si ei la 1:14 noaptea si sa-ti zica cu glas spart: m-a parasit si tu sa intelegi si sa le zici ca iti pare rau si nu vrei sa vii pe la mine, sa te simti mai putin singur...Sau care sa-ti zica: fata, e targ de carte la Romexpo, hai sa mergem, nu mai fi lenesa si sa plecam cu bratul de carti de-acolo, dupa o zi de rascolit printre standuri. Si care sa nu zica niciodata te sun eu mai incolo si sa nu mai sune mai incolo pentru ca stiu ca tu vei fi si maine tot aici.
Si care sa zica hai in club sa dansam ca niste iele si sa bem whisky-cola da' nu de 250.000 paharul cum am baut ultima data in clubul ala de fitze.
Sau care sa ma sune acum in timp ce scriu si sa-mi zica: io vreau sa fim prieteni, sa bem ceai cald cu scortisoara si sa ne uitam la filme si sa plangem in batista si sa ne plimbam la brat pe Magheru, cu ochii in vitrine si cu multe semne de exclamare. Si care sa nu fie nefumatori, ca sa nu ma mai simt eu prost cand imi aprind tigara.
Si care sa nu ma uite. Si pe care sa nu-i uit. Si cu care sa ma vad cel putin de 2 ori pe saptamana. Din care o data in toiul noptii, chiar daca a doua zi ne trezim devreme pentru blestematul asta de job.
Nu multi. Dar macar cativa. Sa se potriveasca cu imaginile din mine pe care mi le-am facut despre ei. Si, chiar daca nu se potrivesc, sa fie ai mei. Sa pot sa-i sun si sa le zic ca viata e de rahat si sa zica stai ca-ti trimit o melodie pe tema asta si eu sa ascult melodia si sa stiu ca ei sunt prietenii mei.
Deci...din astia.
Da' astia nu se cheama ca-mi sunt prieteni din aia, cum ar veni. Din aia de iesi cu ei la cafea si fac galagie cand se pun la curent cu ce s-a mai intamplat in cele 71 de ore de cand nu v-ati mai vazut. Sau din aia de poti sa-i suni la 1:14 noaptea ca sa le zici ca esti trista si ei nu se supara si stau o ora-n telefon cu tine ca sa nu mai fii trista. Si a doua zi te scot la o prajitura in oras, ca sa vezi ca soarele e inca acolo. Chiar daca sunt 3 grade si bate vantul. Sau din aia cu care te intalnesti sa comentezi serialul Dactăr Haus si-ti dai cu parerea de ce te prinde asa serialul asta, cand Dr. House e un jerk si in real life ai fugi cu zece picioare de un asemenea om si ajungi la concluzia ca tu, ca femeie, de fapt vezi sau vrei sa vezi in el o fanta de vulnerabilitate si esti convinsa ca tu l-ai aduce pe drumul cel bun. Daca el ar exista cu adevarat si n-ar fi numa' un personaj dintr-un film, cum se pare ca uiti. Si tot speri ca se combina cu Dr.Cuddy, mie-mi spui?
Deci niste prieteni din astia. Care sa te sune si ei la 1:14 noaptea si sa-ti zica cu glas spart: m-a parasit si tu sa intelegi si sa le zici ca iti pare rau si nu vrei sa vii pe la mine, sa te simti mai putin singur...Sau care sa-ti zica: fata, e targ de carte la Romexpo, hai sa mergem, nu mai fi lenesa si sa plecam cu bratul de carti de-acolo, dupa o zi de rascolit printre standuri. Si care sa nu zica niciodata te sun eu mai incolo si sa nu mai sune mai incolo pentru ca stiu ca tu vei fi si maine tot aici.
Si care sa zica hai in club sa dansam ca niste iele si sa bem whisky-cola da' nu de 250.000 paharul cum am baut ultima data in clubul ala de fitze.
Sau care sa ma sune acum in timp ce scriu si sa-mi zica: io vreau sa fim prieteni, sa bem ceai cald cu scortisoara si sa ne uitam la filme si sa plangem in batista si sa ne plimbam la brat pe Magheru, cu ochii in vitrine si cu multe semne de exclamare. Si care sa nu fie nefumatori, ca sa nu ma mai simt eu prost cand imi aprind tigara.
Si care sa nu ma uite. Si pe care sa nu-i uit. Si cu care sa ma vad cel putin de 2 ori pe saptamana. Din care o data in toiul noptii, chiar daca a doua zi ne trezim devreme pentru blestematul asta de job.
Nu multi. Dar macar cativa. Sa se potriveasca cu imaginile din mine pe care mi le-am facut despre ei. Si, chiar daca nu se potrivesc, sa fie ai mei. Sa pot sa-i sun si sa le zic ca viata e de rahat si sa zica stai ca-ti trimit o melodie pe tema asta si eu sa ascult melodia si sa stiu ca ei sunt prietenii mei.
Deci...din astia.
18 noiembrie 2008
Alegeri si sens
Ani intregi m-am intrebat daca am facut alegerile corecte. In plan afectiv, profesional, social. Intrebari care ne urmaresc pe toti.
Aseara mi-am dat insa seama, intr-o strafulgerare, ca intrebarea in sine pleaca de la o premisa falsa. Nu exista Alegerea Corecta. Nici macar atunci cand te uiti inapoi in timp, la alegerile pe care le-ai facut, nu poti aprecia daca au fost sau nu corecte; pentru ca ele s-au raportat la un anumit context, in care tu erai cine erai si nu cine esti azi. Si, apoi, "corect" in functie de ce? In functie de ceea ce ai pierdut sau castigat? Si cum cuantifici castigul sau pierderea? Cum poti determina ce evolutie ai fi avut daca...?
Tot ce poti afirma este ca azi poate n-ai mai proceda la fel, e adevarat. Dar asta nu inseamna ca atunci, in acel moment, ai gresit.
Nu exista Alegerea Corecta. Exista doar Viata. Lucruri care ni se intampla. Lucruri care ni se intampla oricum. Oricat ai incerca sa le controlezi si sa le determini cursul. Nu putem prevedea consecintele ultime ale actiunilor noastre, ci doar pe cele imediate - si uneori nici pe acestea - intrucat actiunile noastre genereaza o reactie in lant, asa cum o picatura care cade intr-o intindere de apa, fie ea un ocean sau continutul unui pahar, genereaza valuri concentrice, mai mici, mai mari. Suntem legati de ceilalti prin fire invizibile. Ceea ce spunem sau facem reverbereaza in ei, ceea ce spun sau fac ei reverbereaza in noi, in feluri nestiute. Cauza si efect. Actiune si reactiune. Gest si raspuns. Orice deriva din orice.
"Intamplarea" este rezultatul altor milioane de alegeri, care au declansat alte milioane de reactii. De aceea nu cred in Planuri. Ba chiar mi se pare o tampenie sa faci planuri. Planuri inseamna ca exista o sansa ca tu sa poti hotari ce o sa se intample intr-un viitor apropiat sau indepartat. Planuri inseamna sa crezi ca ai vreun control asupra vietii tale. Planuri pe termen scurt, mediu si lung; alte inventii menite sa ne faca sa ne subjuge, sa ne simtim nevolnici si neadaptati. Ce spun seamana cu un inceput de teoria conspiratiei. Numai ca nu cred ca exista o conspiratie mondiala, un sistem care ne tine prizonieri, dandu-ne in acelasi timp iluzia de libertate. Nu cred ca ne controleaza o gashca de oameni, francmasoni sau illuminati sau whatever. Nu contest ca ar controla ei ceva, dar nu pana la nivelul micro-. Parcursul meu marunt e nesemnificativ in Marea Schema. Nu-i intereseaza pe ei cu ce ma imbrac eu dimineata sau ce marca de masina imi cumpar sau unde aleg sa imi fac concediul.
Intre teoria determinismului si teoria coincidentei, ce alegem? Pragmatic ar fi sa o alegem pe cea care ne face sa ne simtim mai bine cu viata noastra, cu ceea ce ni se intampla zi de zi. Jocul fatalitatii sau jocul intamplarii?
Cred doar ca incercam sa vedem un sens, acolo unde Nu Este unul.
Aseara mi-am dat insa seama, intr-o strafulgerare, ca intrebarea in sine pleaca de la o premisa falsa. Nu exista Alegerea Corecta. Nici macar atunci cand te uiti inapoi in timp, la alegerile pe care le-ai facut, nu poti aprecia daca au fost sau nu corecte; pentru ca ele s-au raportat la un anumit context, in care tu erai cine erai si nu cine esti azi. Si, apoi, "corect" in functie de ce? In functie de ceea ce ai pierdut sau castigat? Si cum cuantifici castigul sau pierderea? Cum poti determina ce evolutie ai fi avut daca...?
Tot ce poti afirma este ca azi poate n-ai mai proceda la fel, e adevarat. Dar asta nu inseamna ca atunci, in acel moment, ai gresit.
Nu exista Alegerea Corecta. Exista doar Viata. Lucruri care ni se intampla. Lucruri care ni se intampla oricum. Oricat ai incerca sa le controlezi si sa le determini cursul. Nu putem prevedea consecintele ultime ale actiunilor noastre, ci doar pe cele imediate - si uneori nici pe acestea - intrucat actiunile noastre genereaza o reactie in lant, asa cum o picatura care cade intr-o intindere de apa, fie ea un ocean sau continutul unui pahar, genereaza valuri concentrice, mai mici, mai mari. Suntem legati de ceilalti prin fire invizibile. Ceea ce spunem sau facem reverbereaza in ei, ceea ce spun sau fac ei reverbereaza in noi, in feluri nestiute. Cauza si efect. Actiune si reactiune. Gest si raspuns. Orice deriva din orice.
"Intamplarea" este rezultatul altor milioane de alegeri, care au declansat alte milioane de reactii. De aceea nu cred in Planuri. Ba chiar mi se pare o tampenie sa faci planuri. Planuri inseamna ca exista o sansa ca tu sa poti hotari ce o sa se intample intr-un viitor apropiat sau indepartat. Planuri inseamna sa crezi ca ai vreun control asupra vietii tale. Planuri pe termen scurt, mediu si lung; alte inventii menite sa ne faca sa ne subjuge, sa ne simtim nevolnici si neadaptati. Ce spun seamana cu un inceput de teoria conspiratiei. Numai ca nu cred ca exista o conspiratie mondiala, un sistem care ne tine prizonieri, dandu-ne in acelasi timp iluzia de libertate. Nu cred ca ne controleaza o gashca de oameni, francmasoni sau illuminati sau whatever. Nu contest ca ar controla ei ceva, dar nu pana la nivelul micro-. Parcursul meu marunt e nesemnificativ in Marea Schema. Nu-i intereseaza pe ei cu ce ma imbrac eu dimineata sau ce marca de masina imi cumpar sau unde aleg sa imi fac concediul.
Intre teoria determinismului si teoria coincidentei, ce alegem? Pragmatic ar fi sa o alegem pe cea care ne face sa ne simtim mai bine cu viata noastra, cu ceea ce ni se intampla zi de zi. Jocul fatalitatii sau jocul intamplarii?
Cred doar ca incercam sa vedem un sens, acolo unde Nu Este unul.
17 noiembrie 2008
Cand totul in jur tace
As scrie ceva...as scrie la intamplare, orice gand. Cum ar fi ca nu exista o liniste a sufletului. Sau ca ea e doar aparenta. Ca nu exista o balanta interioara care sa te ajute sa alegi graul de neghina. Pentru ca, pana la urma, graul si neghina sunt doua fete ale aceluiasi lucru. Ca sufletul - sau ce-o fi asta - are drumurile lui nestiute si ca de multe ori ramane prins in intuneric. Ca, uneori, mai putine cuvinte spun mai mult. Ca, uneori, in spatele cuvintelor se ascunde o frica teribila de singuratate. Si intuitia ca, orice ai face, ai ratat deja.
*
Sau poate incerc sa-mi innobilez tradarile, justificandu-le prin literatura asta (nu ma mai obosesc s-o calific). Poate ca in fata unei pagini albe de jurnal as minti la fel. M-as minti chiar si pe mine, sau in primul rand pe mine. Poate ca acest dispret al meu pentru ceea ce se cheama liberul arbitru disimuleaza de fapt o fuga de raspundere. Nu exista liber arbitru, ergo actiunile mele nu sunt rezultatul unei alegeri constiente, ergo nu pot fi tinuta raspunzatoare pentru ele. Ergo sunt doar o frunza purtata de vant. O inocenta frunza. Purtata de vant. Nu am control asupra a ceea ce se intampla. Nu eu ti-am facut asta. Ci partea mea obscura, incontrolabila, haul care ma inghite. Accepta-ma asa. Chiar daca e mai greu pentru tine si mai simplu pentru mine. Arata-mi ca ma iubesti. Pentru ca tu nu stii ca nu ai ce iubi. Inca nu ti-ai dat seama.
*
Depresiile mele sunt o minciuna. Nu-s deprimata; sunt pur si iremediabil egoista. De o cruzime inimaginabila. Iar tu esti atat de bun incat nu poti intelege asta. Nici macar nu suspectezi ca sunt putreda in interior, avand in vedere ambalajul benign cu care imi imbrac fatarnicia. Acel miez luminos este o holograma pe care o proiectez fara scrupule, ca sa orbesc audienta. E un truc repetat pana la perfectiune, constienta fiind ca e un antidot indispensabil impotriva singuratatii.
*
Afisez sentimente cu maiestria unui magician care scoate panglici colorate din joben. Am nevoie sa ma arat interesata de discutie? Hop, iata panglica galbena care imi aseaza pe chip o mimica adecvata. Am nevoie sa spun "te iubesc"? Am o panglica rosie special pentru momentele astea, precum si gesturile potrivite, cum am vazut eu in filme. Trebuie sa para ca imi pasa? Ooo, pentru asta am vreo cateva panglici stralucitoare, pe care le si impletesc, pentru o extra-portie de dramatism. Sa duduie tobele! Ochii mari, da din cap a intelegere, a compasiune, roseste un "da, ai dreptate" sau "ce bou" si gata, a trecut. Te-ai descurcat si de data asta, nu s-a prins nimeni ca esti o eroare. Nu s-a prins nimeni ca simulezi trairi ca si cum ai manca un colt de paine. Simplu, eficient. Hocus-pocus.
*
Ma justific prin aceasta cautare a ceva care sa faca diferenta. Intre ziua de azi si ziua de ieri. Intre anul asta si anul trecut, intre ultimii 5 ani si ceilalti 5 ani de dinaintea lor. In acelasi timp, stiu insa ca nu voi gasi nimic, pentru ca nu caut cu adevarat. Mi-e bine asa. Am invatat un stil de viata cu care ma descurc, care ma ajuta sa fiu acceptata. Stiti voi, de sistem. De grup. Mimez orice, oricand. Nu exista o singura fibra onesta in acest corp. Sau poate tocmai asta e una.
*
Sau poate incerc sa-mi innobilez tradarile, justificandu-le prin literatura asta (nu ma mai obosesc s-o calific). Poate ca in fata unei pagini albe de jurnal as minti la fel. M-as minti chiar si pe mine, sau in primul rand pe mine. Poate ca acest dispret al meu pentru ceea ce se cheama liberul arbitru disimuleaza de fapt o fuga de raspundere. Nu exista liber arbitru, ergo actiunile mele nu sunt rezultatul unei alegeri constiente, ergo nu pot fi tinuta raspunzatoare pentru ele. Ergo sunt doar o frunza purtata de vant. O inocenta frunza. Purtata de vant. Nu am control asupra a ceea ce se intampla. Nu eu ti-am facut asta. Ci partea mea obscura, incontrolabila, haul care ma inghite. Accepta-ma asa. Chiar daca e mai greu pentru tine si mai simplu pentru mine. Arata-mi ca ma iubesti. Pentru ca tu nu stii ca nu ai ce iubi. Inca nu ti-ai dat seama.
*
Depresiile mele sunt o minciuna. Nu-s deprimata; sunt pur si iremediabil egoista. De o cruzime inimaginabila. Iar tu esti atat de bun incat nu poti intelege asta. Nici macar nu suspectezi ca sunt putreda in interior, avand in vedere ambalajul benign cu care imi imbrac fatarnicia. Acel miez luminos este o holograma pe care o proiectez fara scrupule, ca sa orbesc audienta. E un truc repetat pana la perfectiune, constienta fiind ca e un antidot indispensabil impotriva singuratatii.
*
Afisez sentimente cu maiestria unui magician care scoate panglici colorate din joben. Am nevoie sa ma arat interesata de discutie? Hop, iata panglica galbena care imi aseaza pe chip o mimica adecvata. Am nevoie sa spun "te iubesc"? Am o panglica rosie special pentru momentele astea, precum si gesturile potrivite, cum am vazut eu in filme. Trebuie sa para ca imi pasa? Ooo, pentru asta am vreo cateva panglici stralucitoare, pe care le si impletesc, pentru o extra-portie de dramatism. Sa duduie tobele! Ochii mari, da din cap a intelegere, a compasiune, roseste un "da, ai dreptate" sau "ce bou" si gata, a trecut. Te-ai descurcat si de data asta, nu s-a prins nimeni ca esti o eroare. Nu s-a prins nimeni ca simulezi trairi ca si cum ai manca un colt de paine. Simplu, eficient. Hocus-pocus.
*
Ma justific prin aceasta cautare a ceva care sa faca diferenta. Intre ziua de azi si ziua de ieri. Intre anul asta si anul trecut, intre ultimii 5 ani si ceilalti 5 ani de dinaintea lor. In acelasi timp, stiu insa ca nu voi gasi nimic, pentru ca nu caut cu adevarat. Mi-e bine asa. Am invatat un stil de viata cu care ma descurc, care ma ajuta sa fiu acceptata. Stiti voi, de sistem. De grup. Mimez orice, oricand. Nu exista o singura fibra onesta in acest corp. Sau poate tocmai asta e una.
06 noiembrie 2008
Raspunsuri de noiembrie
Zaharia Stancu spunea ceva foarte transant: "imaginatia e pentru prosti". Scoasa din context, afirmatia starneste proteste si indignare. Totusi, cred se referea la faptul ca literatura trebuie sa fie cat mai realista, ca actul scrisului ar trebui sa redea cat mai autentic mediul social si sufletul uman si sa reziste tentatiei de a denatura adevarul. Nu este insa faptul ca ne expunem, prin scris, deja o prima denaturare? Oare scrisul, ca forma de expresie, nu adauga un strat falsificator - e adevarat, destul de subtil - peste ceea ce am simtit si-am gandit? In conditiile in care ne e atat de greu sa recunoastem adevaruri despre noi, cat de onesti putem fi in scris? In ce proportie scrisul este o radiografie si in ce proportie e literatura, e stilistica? In ce masura ne cautam cuvintele ca sa infrumusetam realitatea? Si, oare, prin infrumusetare nu o si denaturam? Cat din ceea ce devoalam este special selectat pentru a impresiona/crea o imagine buna despre noi, in ochii celor ce citesc?
Cum spunea C.T. Popescu, scrisul este o forma de exhibitionism. Ii dau dreptate. Si, ca orice exhibitionism, cred ca ne face sa recurgem la tertipuri ca sa parem mai frumosi. Cand ne dam hainele jos in fata cuiva, oare nu cumva ne straduim sa parem mai mult decat un alt corp in lungul sir de corpuri pe care cineva-ul le-a vazut? Asa stand lucrurile, cat de multe straturi mistificatoare putem indeparta, pentru a expune miezul fundamental al unor trairi, al unor ganduri? Ne putem, fie si pentru scurt timp, cenzura vanitatea?
Intrebarile astea sunt in aceeasi masura pentru voi cum sunt pentru mine. Imi place - impropriu spus - sa scriu pentru ca ma ajuta sa-mi structurez gandurile, sa le dau o coerenta, sa identific niste cauze si niste efecte si sa fac conexiuni intre ele, sa extirp sau macar sa atenuez dureri si regrete. Scrisul este un act terapeutic. Cu toate acestea, nu pot face abstractie de caracterul "public" al dezvaluirilor mele. Nu pot scrie neglijent, grabit, fara grija formei, fara a-mi lua timpul necesar pentru alegerea cuvantului care capteaza cel mai bine esenta a ceea ce vreau sa comunic. Imi sunt dragi gandurile, dar la fel de dragi imi sunt cuvintele. Rostogolesc in mine sonoritatile lor aspre sau delicate, plutind in imponderabilitate pana le inhat de acolo pentru a le aseza pe hartie, au gust si aroma, forma si culoare. Sau poate chiar ele sunt gustul si aroma, forma si culoarea. In lipsa cuvintelor care ni se formeaza in minte la vederea unui obiect, obiectul acela ar mai avea identitate?
Nu am citit filosofie, mi-a fost intotdeauna teama de atractia enorma pe care sunt sigura ca ar exercita-o asupra mea, mi-a fost teama de vartejul in care m-ar arunca. Sau, pur si simplu, nu a fost momentul. A trebuit sa dospesc singura, fara ajutor, sa incerc sa-mi raspund singura la intrebari fundamentale. Tot ce stiu, acum, la aproape 30 de ani, este ca la aceste intrebari nu exista raspunsuri. Raspunsul este, de fapt, insasi cautarea raspunsului. Ceea ce ma face fericita. Fericita ca sunt aici, in lume, cautand.
05 noiembrie 2008
Cand sunt la birou imi vin cele mai nastrusnice idei:
- sa-mi dau demisia
- sa plec intr-un tur al Europei, cu trenul
- sa ma stabilesc in alta tara, si stiu si unde, in Germania, la Munchen
- sa ma tund scurt (iar)
- sa devin satena (din blonda)
- sa imi iau o pisica, de fapt un motan
- sa am un mops pug (il stiti din "Men in black")
- sa devin pasare de noapte, sa bat cluburile, sa dansez si sa beau whisky-cola pana dimineata
- sa ma las de fumat
- sa capat o pasiune incontrolabila pentru rochii, pantofi si palarii si sa imi petrec serile la Institutul francez
- sa stau o zi intreaga la Diverta, citind si band ceai
- sa ma indragostesc nebuneste, ca si cum ar fi prima oara
Apoi, plec spre casa si uit toate astea, redevenind rotita cuminte, aliniata, supusa care se cuvine sa fiu.
- sa-mi dau demisia
- sa plec intr-un tur al Europei, cu trenul
- sa ma stabilesc in alta tara, si stiu si unde, in Germania, la Munchen
- sa ma tund scurt (iar)
- sa devin satena (din blonda)
- sa imi iau o pisica, de fapt un motan
- sa am un mops pug (il stiti din "Men in black")
- sa devin pasare de noapte, sa bat cluburile, sa dansez si sa beau whisky-cola pana dimineata
- sa ma las de fumat
- sa capat o pasiune incontrolabila pentru rochii, pantofi si palarii si sa imi petrec serile la Institutul francez
- sa stau o zi intreaga la Diverta, citind si band ceai
- sa ma indragostesc nebuneste, ca si cum ar fi prima oara
Apoi, plec spre casa si uit toate astea, redevenind rotita cuminte, aliniata, supusa care se cuvine sa fiu.
03 noiembrie 2008
"The history of melancholia
includes all of us." (Charles Bukowski)
DEX: Melancolie = stare de tristeţe, de deprimare, amestecată cu visare şi cu dorinţa de izolare; p. gener. tristeţe (uşoară), 2. Boală psihică care se manifestă printr-o continuă depresiune, prin tristeţe morbidă, prin apatie, delir, halucinaţii, anxietate şi obsesia sinuciderii.
Dupa cum spune Bukowski, melancolia nu este un sentiment strain niciunuia dintre noi. Eu as zice ca, la cum stau lucrurile astazi in jurul nostru, si chiar si inlauntrul nostru, este singura stare de spirit justificata.
includes all of us." (Charles Bukowski)
DEX: Melancolie = stare de tristeţe, de deprimare, amestecată cu visare şi cu dorinţa de izolare; p. gener. tristeţe (uşoară), 2. Boală psihică care se manifestă printr-o continuă depresiune, prin tristeţe morbidă, prin apatie, delir, halucinaţii, anxietate şi obsesia sinuciderii.
Dupa cum spune Bukowski, melancolia nu este un sentiment strain niciunuia dintre noi. Eu as zice ca, la cum stau lucrurile astazi in jurul nostru, si chiar si inlauntrul nostru, este singura stare de spirit justificata.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
